În cursul dialogului, cuvântul şi gestul, inclusiv mimica, formează un corp comun. Calea de comunicaţie este plurimodală:

  • optico-vizuală (cu predominanţă la deficienţii de auz);
  • acustico-auditivă (cu predominanţă la deficienţii de văz);
  • kinetico-tactilă (cu predominanţă în deficienţele senzoriale asociate, la orbii surdomuţi).

Deficienţa de auz produce o perturbare la nivel funcţiilor de recepţie şi expresie a comunicării verbale, ceea ce influenţează negativ interrelaţiile personalităţii şi com­por­tamentul individului.

Comunicarea gestuală este fundament şi baza înţelegerii în majoritatea cazurilor. Ea se perfecţionează şi se modifică în raport cu capacităţile psihice şi specificul personalităţii deficientului precum şi în funcţie de potenţialul comunicaţional al grupului cu care interacţionează. Aceste modificări privesc în mod deosebit:

  • rapiditatea desfăşurării gesturilor;
  • elaborarea lor cu participarea mai extinsă sau mai redusă a componentelor motrice;
  • simplificarea unor gesturi;
  • înţelegerea lor prin perceperea parţială (a începutului sau sfârşitului).

Limbajul semnelor se învaţăcum seînvaţă şi limbajul oral, iar o asemenea învăţare se supune regulilor generale ale achiziţionării structurilor comunicaţionale.

Lipsindu-le auzul surdomuţii, nu pot să-şi însuşească limbajul sonor pe baza perceperii şi imitaţiei sonore, în condiţiile relaţiilor obişnuite cu cei din jur, de aceea de cele mai multe ori se constată existenţa unui vocabular activ, 700-800 cuvinte. Zestrea lexicală este inexistentă la copiii surdomuţi dacă încep şcoala fără să fi trecut printr-o grădiniţă specială sau nu au avut deloc contact cu persoane surde care să folosească limbajul mimico-gestual.

În procesul demutizării se disting foarte bine cele două compartimente ale limbajului:

  • compartimentul inferior (articulaţia);
  • comportamentul superior (ideaţia).

Dacă nu se lucrează suficient de intens şi asupra conţinutului semantic, aceste cuvinte nu sunt altceva decât „etichete verbale” fără conţinut, cu semnificaţie lacunară şi deformată.

Elevii deficienţi de auz comit multe greşeli în comunicare verbală, cauza principală fiind tocmai absenţa instrumentului fundamental de recepţie a vorbirii model şi de feed-back verbal-oral, auzul. Îndeplinind rolul de limbaj, mimico-gesticulaţia posedă funcţia de comunicare precum şi cea de cunoaştere; ea se sprijină şi sprijină la rândul ei dezvoltarea gândirii (în imagini) fiind în interdependenţă cu experienţa senzorial-perceptivă. La deficientul de auz nedemutizat, mimico-gesticulaţia exprimă rezultatele gândirii în imagini.

Mimico-gesticulaţia surdomutului are o structură complexă, evoluează, se îmbo­gă­ţeşte şi se rectifică prin învăţare.

În procesul de demutizare, pe măsura însuşirii cuvintelor, gestul se subordo­nează exprimării verbale, dar rămâne dominant în comunicarea neauzitorilor.

Mimico-gesticulaţia este un mijloc de comunicare specific uman, un limbaj ce oferă posibilităţi de a opera atât cu experienţa personală, cât şi cu cea istorico-socială. Aceasta implică o anumită convenţionalitate şi permite dezvoltarea unei gesticulaţii de tip uman, desigur la un nivel de conceptualizare egal cu cel posibil pe baza cuvântului şi a gândirii noţional-verbale.

Gândirea surdomutului se foloseşte de imagini ale obiectelor şi fenomenelor, iar conţinutul ei este exprimat prin intermediul mimico-gesticulaţiei.

Referitor la practica limbajului în sine, la sintaxa sa, conform lingviştilor americani aceasta este diferită de cea a limbajului verbal. Mesajul mimic în comparaţie cu cel oral, nu este liniar. Gesturile se organizează conform celor trei dimensiuni al spaţiului (lăţime, lungime, înălţime). Astfel enunţul „pisica adulmecă şoarecele” se gesticulează, „şoarecele”, localizând gestul într-un colţ al spaţiului, „pisica” localizând gestul într-un spaţiu opus, „a adulmeca”, orientând gestul de la pisică la şoarece.

Se observă tendinţa de a gesticula în primul rând gestul purtător al sensului principal, ca apoi să urmeze determinanţii.

Limbajele gestuale sunt independente de alte limbaje, ele au vocabular şi structuri funcţionale proprii şi sunt folosite de comunităţi independente.

În mesajul gestual nu există diateză a verbului şi anumite categorii morfo­logice (articol), nu există categoria de mod, imperativul este transpus prin expresia feţei, la fel interogaţia şi exclamaţia. În limbajul mimico-gestual, ochii servesc pentru a arăta imaginea feţei (se arată pe sine cu degetul) şi despre cine se vorbeşte (se întoarce privirea şi degetul spre persoana de care se vorbeşte). Viteza de producere şi de per­cep­ţie a gesturilor depinde de limite fiziologice şi de îndemânarea dobândită prin exerciţiu.

În macropoziţii se face simţită influenţa limbajului mimico-gestual în topica acestei producţii verbale: am dormit, am fost la film, m-am plimbat, am făcut treabă, măturat, spălat. Nu se atinge faza narativ-expresivă, ci rămân la faza enumerativ-elementar-narativă.

Literatura română de specialitate este săracă în cercetări care să pună în evidenţă o structură gramaticală a limbajului mimico-gestual.

Mărimea credibilităţii potenţialului semantic şi de abstractizare a limbajului mimico-gestual, asupra acestui sistem de codare a informaţiei a crescut convingător în ultimii ani.