STATUTUL LIMBAJULUI MIMICO-GESTUAL

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în secolul al XIX-lea, s-au înfiinţat şcoli pentru surzi în multe ţări europene şi în Statele Unite ale Americii. Drept urmare, copiii surzi care nu mai avuseseră contact cu oameni surzi şi copiii surzi din părinţi surzi au fost reuniţi într-un număr destul de mare. Acest proces a continuat timp de 100 de ani şi în unele ţări chiar continuă şi astăzi. În unele dintre aceste ţări, cercetările moderne au arătat existenţa limbajelor mimico-gestuale care sunt folosite de către surzi. Oricare ar fi fost atitudinile oficiale ale acestor şcoli în ceea ce priveşte comunicarea vizual-gestuală, şcolile pentru surzi au avut funcţia crucială de a fi locul unde limbajele mimico-gestuale s-au dezvoltat şi s-au transmis de la elevii mai vârstnici la cei mai mici.

Din punct de vedere educaţional limbajele mimico-gestuale sunt importante din cel puţin patru motive:

  • Ele sunt limbaje naturale, adică s-au dezvoltat natural pentru a servi nevoilor de comunicare ale utilizatorilor lor (mai degrabă decât să fi fost inventate) şi pot fi însuşite prin simpla expunere.[1] Din acest punct de vedere, limbajele mimico-gestuale sunt similare celor vocale.
  • Ele pot fi percepute şi produse de cea mai mare parte a elevilor surzi şi a profesorilor lor. Astfel, limbajele mimico-gestuale sunt mai potrivite pentru comunicarea faţă către faţă cu surzii decât limbajele vocale.
  • De vreme ce prezumtiv, toate şcolile pentru surzi predau cel puţin o limbă vocală, folosirea limbajul mimico-gestual în educaţia pentru surzi deschide noi perspective pentru profesorii de limbi vorbite. Odată ce profesorul şi studenţii au un limbaj comun şi, în plus, profesorul cunoaşte structura acestui limbaj, acesta îşi poate asuma responsabilitatea unei noi abordări în predarea altor limbaje, în special limba dominantă a comunităţii.
  • Există studii care indică faptul că elevii surzi cu competenţă într-un limbaj mimico-gestual se află într-o poziţie avantajoasă din mai multe puncte de vedere: copiii surzi din părinţi surzi interpretează mai bine decât cei din părinţi auzitori unele texte.[2] Copiii care s-au acomodat de timpuriu cu limbajul mimico-gestual sunt mai pricepuţi în a stabili contacte cu cineva şi a comunica decât copiii surzi cu o acomodare mai târzie.[3] Aceasta ridică problema dacă copiii surzi ai părinţilor auzitori ar avea beneficii academice şi sociale, dacă li s-ar da oportunitatea de a comunica în limbajul mimico-gestual cât mai devreme şi de a-şi dezvolta aceste capacităţi mai departe în şcoală.

Dat fiind faptul că există o conştientizare crescândă a potenţialelor beneficii ale folosirii limbajelor mimico-gestuale în educaţia surzilor, ne-am putea aştepta ca şcolile pentru surzi să exploreze cât de curând această abordare. Oricum, există două obstacole majore pe care vor trebui să le înfrunte instituţiile de profil, fiecare dintre ele putând întârzia sever această dezvoltare.

Mai întâi, o şcoală care vrea să introducă limbajul mimico-gestual local în predare trebuie să ofere cursuri de instruire în comunicarea prin limbaj mimico-gestual persona­lului didactic pentru a-i ajuta pe profesori să obţină o înaltă competenţă comunica­tivă. Şcoala ar dori în plus să angajeze profesori fluenţi în limbaj mimico-gestual. Oricum, cercetarea lingvistică asupra multor limbaje gestuale fiind iniţiată recent[4], cursurile de limbaj mimico-gestual ar putea fi disponibile doar la nivele scăzute sau chiar deloc. Căutând să angajeze profesori care să comunice fluent în limbajul mimico-gestual, şcoala de obicei găseşte foarte puţini, aceasta în cazul fericit în care aceştia există. În această situaţie, ar putea căuta soluţii neconvenţionale cum ar fi oameni cu bune compe­tenţe în gesticulaţie fără a avea calificarea formală de profesor, o soluţie care bineînţeles va necesita efort, sprijin şi dedicare din partea şcolii.

În al doilea rând, pentru a pregăti pentru predare un limbaj mimico-gestual ca disciplină, profesorii trebuie să studieze acel limbaj (structură, variaţie, stil) şi istoria şi cultura comunităţii surzilor. Pentru aceasta sunt necesare materiale, de preferat manuale şi materiale originale. De asemenea, sunt necesare materiale corespunzătoare pentru fiecare vârstă şcolară în parte. Dar, fără o tradiţie educaţională şi doar cu una incipientă în ceea ce priveşte cercetarea limbajelor gestuale şi a comunităţii surzilor, viitorii profesori nu vor avea nici o altă opţiune decât să se educe singuri, construindu-şi puţin câte puţin o imagine din orice fel de sursă care poate fi găsită, bineînţeles în afara cazurilor în care scopul şi terminologia acestor resurse nu le face inaccesibile publicului larg. În mod asemănător, când predă limbajul mimico-gestual local ca disciplină pentru studenţii surzi, este cât se poate de posibil ca profesorii să trebuiască să pregătească ei înşişi o cantitate mare de materiale.

Nici unul dintre aceste obstacole nu pot fi eliminate cu uşurinţă numai prin mijloace financiare şi legislative. De aceea, situaţia şcolilor din majoritatea ţărilor dezvoltate şi a celor cu legislaţia despre necesitatea limbajului mimico-gestual în curs de formulare nu diferă prea mult de cea a celorlalte şcoli din acest punct de vedere.

În timp ce, în unele ţări, din ce în ce mai mulţi părinţi auzitori ai copiilor surzi au oportunitatea de a învăţa comunicarea în limbaj mimico-gestual[5], majori­tatea copiilor surzi încă nu cresc în familii unde toţi sau aproape toţi membrii familiei sunt fluenţi în acest limbaj. Considerând că aceşti copii îşi petrec aproape tot timpul la şcoală sau în familie, o schimbare de atitudine în şcoli în sensul creşterii folosirii comunicării gestuale ar putea avea un efect semnificativ în însu­şi­rea abilităţilor  gestice de către aceşti copii. Dacă şcoala va promova activ folosirea limbajului mimico-gestual local, aceşti copii vor avea oportunitatea de a dezvolta capacităţi de gesticulare pe care cu mare greutate le-ar putea avea în alte circum­stanţe. În 1983, un studiu al lui Trevoort asupra statutului limbajului mimico-gestual în douăzeci de ţări europene sugera faptul că, la acea vreme, se petrecea o schimbare în mai multe ţări de îndepărtare de la oralism şi aparent de îndreptare spre folosirea limbajului mimico-gestual în şcoli. Un deceniu mai târziu, era de aşteptat ca această tendinţă să fie mult mai pronunţată. Un studiu asupra limbajului mimico-gestual[6] a revelat existenţa a două feluri de şcoli: cele care foloseau comunicarea prin limbaj mimico-gestual, care asigură profesori cu abilităţi gestice şi sunt pe cale de a forma cursuri pentru studenţii surzi cu limbajul mimico-gestual ca obiect de studiu, denumite şcoli LMG, şi şcolile care folosesc în predare concomitent limbajul mimico-gestual şi vorbirea, denumite şcoli Sim-Com (Comunicare Simultană).

Şcolile cu predare LMG recunosc făţiş faptul că studenţii lor au nevoi lingvistice speciale şi se străduiesc să vină în întâmpinarea acestora. De aceea, ne-am putea aştepta la o recunoaştere din partea acestor şcoli a faptului că majoritatea elevilor lor, în special cei care nu au surzi ca rude, sunt într-o situaţie excepţionale dintr-un punct de vedere socio-psihologic şi că ar putea fi necesare eforturi speciale pentru a le da posibilitatea de a-şi dezvolta un concept pozitiv despre sine.

 

[1] Petitto, L.A, Are signed languages „real” languages? Evidence from American Sign Language and Langue des Signess Quebecoise, în SIGNPOST, vol 7, no. 3, 1994, pp. 173-182.; Hoffmeister, R. şi Wilbur, R., Developmental: The Aquisition of Sign Language. În Lane, H., şi Grosjean F., (editori): Recent Perspectives on American Sign Language, Hillsdale, NJ, 1980.

[2] Charrow, V. şi Fletcher, J., English as a second language for deaf children. În Developmental Psychology, nr. 10, 1974, p. 463-470.

[3] Preistler, G. Deaf Children in Communication, Stockholm, 1983, p. 89.

[4] Primul Simpozion Internaţional despre Cercetarea Limbajului Mimico-gestual a fost ţinut în 1979.

[5] Mahshie, S. N. Educating Deaf Children Billingually: With Insights and Applications from Sweden and Denmark, Washington, 1995,

[6] Karen Albertsen şi Tove Ravn, „The Status of Signed Languages in Deaf Education in Western Europe – An Intersign Network Study, Centre for Sign Language and Sign Supported Communication, 1995, p. 12-13.

 

 

 

Pentru a vizualiza cartea în întregime descarcă  aici